Regele a murit! – Un elogiu adus Regelui Mihai

A zâmbit și a plecat, izgonit în lume,
Și-un roșu rece ne-a cuprins, construind ruini,
Iar ca popor noi am uitat, în timp, mărețe nume.
Și pe-un tron însângerat, stă coroana lui de spini.

Ce-i onoarea și mândria, noțiuni de mult uitate,
Demnitatea și furia, nobile într-un regat sfârșit,
Trist e omul făr’ de nume, cu mâinile legate,
De-un respect inexistent și-un pumnal stropit.

Unde-i sabia cea de veghe, ce distruge și unește,
Ce împarte și ajută, ce inspiră-n noi dreptate?
Îngropată-n mâna ruptă a unui regat sfârșit,
Ce se vrea a fi cunună peste-un rege adormit.

Nu e rege, nu-i regină, și-o s-apună al țării astru,
Iar nebunii au fugit, ascunși într-un palat de lege,
Dar la poalele unui sfârșit, ninge peste-un sânge albastru.
Și pionii plâng, ciobiți, peste-un trup de rege.

Iar coroana-nsângerată, veghează peste tron, o lume.
Și pe-un coridor tăcut, fuge-un cavaler grăbit,
C-o sabie-n mână, pe buză-i tremură un nume.
Intră-n sală și declară :”Regele a murit!”

 

 

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (3) – Artistul și adevărul

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu. – Sergiu R. Vonvea

Sunt înconjurat de adevăr. Adevăruri dulci și murdare. De adevăruri fermecătoare si solemne și de o noblețe dogmatică care mă îndeamnă să o îmbrățișez. Să o sărut. Mă ispitește, acest adevăr. Pentru că adevărul e o femeie. O femeie pe care orice filosof al lumii a încercat să o cucerească, și a înnebunit în înțelepciunea lui artistică care l-a lăsat perplex și fără de putere în fața absolutismului care e senzualitatea și complexitatea femeii, a adevărului. Privesc și zâmbesc minciunilor frumoase care încearcă să se cațere pe scara creată din rațiune, temându-se de consecințe. De căderea în abisul care este haosul. Iar scara mereu va coborî, și nu-mi va permite niciodată să ies din această groapă, săpată de mine, în care se află cunoștiința și pseudo-înțelepciunea care mă liniștește în aceste momente de cumpătă.
Femeia îmi zâmbește, iar atunci când noblețea pretinsă de-a mea metaforă îî curge pe buze precum un pahar hiperbolic care-mi permite să mă pierd în oaza înconjurată de palmieri și de prea necesară apă… Mă pierd. În tot și în nimic.

Ea m-a hrănit și iubit. M-a educat și maturizat. Ea, adevărul. Dar acest concept incert care în continuare este dezbătut dacă există sau nu, dacă e absolut sau subiectiv, dacă putem concepe ideea de un adevăr nobil și profund, exceptând acele momente critice în care animalul care e omul își găsește confortul într-o minciună cu buze cărnoase, ne privește cu o pereche de ochi albaștri și ne încurajează cu aripile ei.

Dar minciuna? Urâtă de unii, iubită de toți. Minciunea e piatra de temelie a păcatului paradoxal cu care se confrunta religiile lumii, precum și oamenii care sunt supușii acelor doctrini.

Eu fac parte din ceea ce am spus mai sus? E o întrebare irelevantă, deoarece răspunsul e clar și răspicat, complex și simplu și ireal.

Deci e minciună? Încerc să nu pun etichete, să nu mă ștampilez și semnez într-un contract cu viața care-mi va impozita gândurile libere, și conștiința îmi va fi încuiată într-o cutie din care încerc cu greu să ies.

Femeile sunt ființe emoționale, din acest motiv nici un bărbat nu le va putea înțelege în totalitate. Fie că al nostru Creator și-a pictat copodopera din nimic altceva înafară de o coastă, fie ele au evoluat dincolo de capacitățile spirituale și emoționale ale unui bărbat. Poate că de asta sunt atât de puțini bărbați artiști. Artiști în toate domeniile. Artiști care subliniază noblețea și sinceritea profundă ale vieții, prin moduri ușor visătoare și pline de o speranță care încă nu s-a aflat dacă e reală sau nu.

Iar noi, bărbații, suntem ființe logice. Iar bărbații care practică arta, și aici nu ma refer la o fotografie reușită, o arie cântată impecabil sau un puști de 21 de ani care se încearcă a fi ceva mai mult decât este. Nu. Aici vorbesc despre artiști. Artiștii care nu au definiție, și paradoxal, au un rol bine definit în societate, și poate, doar poate, sunt priviți dintr-un unghi și dintr-o privire divină a ceva ce nu se știe dacă există sau nu.

Se spune că artișii sunt cei care au moștenit talentul Entității care ne-a dat suflare. Se spune că artiștii sunt singurii care au o fărâmă din talentul lui Dumnezeu de a crea lumi, emoții, sentimente, trăiri. Sunt singurii care transformă o replică simplă dintr-o cafenea într-un citat ce va deveni mantra multor persoane. Sunt cei care iubesc mai mult și suferă mai mult. Care se luptă cu ei înșiși zi și noapte, încercând să-și găsească firul de ață care-i mai susține în aerul divin care e arta. În firul de păr, fie el blond, brunet, roz sau alb, care i se prezintă ca una dintre cele trei muze eterne: Poate Dumnezeu, poate diavolul, poate viața. Sau poate trei se îmbină sub o priveliște de invidiat și devine Ea.

Dar eu? Eu nu știu ce sunt. Un pseudo-artist? Artist într-adevăr? Sunt măcar un scriitor bun? Un muzician sau un șarlatan? Un damnat, sau un actor? Un afemeiat, sau un om care..iubește cum nu iubesc alții. Un nenorocit sau un tânăr confuz de trăirile superioare vieții, de artă. Un cinic relativ boem care iubește fugitiv, trecător. Iubește totul, și nimic. Simte prea mult deoarece nu simte nimic. Unul care le iubește pe toate și pe niciuna.

Sunt oare un artist în varful unui turn de gheață, înconjurat de muze mute? Înconjurat de gânduri de nedefinit. Sentimente de nedescris. Și un cinic rece care, o dată cu fiecare cuvânt scris, se îndepărtează tot mai mult de turma de animale care se numește societate și încearcă să se ridice deasupra lor. Poate prin aroganță, poate prin succes, sau poate prin trăsăturile mele exagerat de umane, iar viciile mele care-mi permit să țin sacii cu pene pe ai mei umeri, care par greutățile lumii. Poate sunt prea ambițios. Poate mă îndoiesc prea mult de mine. Poate, tot. Poate, nimic.

Cred că am aflat răspunsul acestor întrebări. O întrebare pe care mulți oameni care au trăit într-o vreme în care moralitatea și cultura era o alta. Într-o perioadă în care totul era mai ușor și dificil și poetic și romantic și ireal. Pentru că istoria e scrisă de învingători, iar omenirea va avea nevoie mereu de un final fericit. Până la urmă, unii folosesc acest argument pentru a explica fenomenul mondial care a schimbat lumea cum nimic nu a mai făcut-o și nimic n-o va mai face vreodată.

Probabil că ceea ce scriu acum va deveni irelevant, pierdut în documentele istoriei, asemenea predecesorilor mei. Hemingway credea că acest drum e unul singuratic și lung, care probabil că nu va avea nici un final, pentru că nu există unul. Nietzsche spunea că acest drum despre care vă vorbesc, și aceste întrebări primordiale, întrebate de un puști de 21 de ani care n-are idee cu ce se mânăncă viața, n-au nici un scop. Nici un sens. Ideea e că eu am găsit un răspuns. Bineînțeles că va fi contestat, și probabil că mi se va dovedi ca n-am dreptate. Dar până la urmă, daca adevărul e o noțiune subiectiva, nu există. Așadar, nici dreptatea universală nu există.

Răspunsul meu e:

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu.

Sergiu Vonvea: Scrisoare pentru cei care-mi vor moșteni numele

Am doar 21 de primăveri frumoase în spate, și tot atât de multe ierni grele. Dar dincolo de nopțile studențești pierdute, încețoșate de pahare și sesiuni, sentimente și dramă, concerte și cuvinte și muze… o dată cu trecerea anilor care încep să devină zile și acele zile care par că nu mai trec, încep să mă gândesc la ceva mai presus decât mine. La ceva mai mult decât ce vreau eu. La ceva mai presus de artă și de succes și faimă și femei. Încep să mă gândesc la o moștenire. La acel ceva ce va dăinui mai mult decât mine. Ceva ce ține de necunoscutul și prea temutul viitor.

Așa că scriu această scrisoare cu gândul la voi. Cei care-mi veți purta numele. Cel care-mi va duce numele mai departe, și cea care va fi bijuteria creației mele. Scriu această scrisoare gândindu-mă cum voi fi în stare să educ și să vă conduc în viață, având în vedere ca habar n-am cu ce se mănâncă. Cum aș putea să vă învăț ce înseamnă să fii un om bun, având în vedere că nu știu ce înseamnă asta. Cum aș putea să vă protejez și să vă învăț că există oameni răi, dar și cum să vă educ în așa fel încât să-i vedeți pe puținii oameni buni. Să vă înconjurați de ei.

Acum câțiva ani la majoratul meu, îmi amintesc atunci când am luat în mână primul din multele pahare care au fost ridicate în acea seară, și am închinat în cinstea voastră. Fie ca urmașii noștri să aibă mame frumoase și tați bogați. De atunci îmi erați în gând, și de atunci încerc să devin un om mai bun pentru voi.

Îți scriu ție, celui care-mi va duce numele mai departe, și sper din tot sufletul că-l vei duce cu mândrie, ca pe-un steag în miezul războiului care-i viața. Sper că vei iubi cu la fel de multă pasiune ca mine, și sper că voi reuși să te învăț ce înseamnă să fii bărbat într-o lume în care bărbații și-au pierdut definiția. Sper că femeia va fi pentru tine etalonul perfecțiunii pământene, și că le vei iubi cel puțin la fel de mult ca mine. Sper să fii fericit, și sper că vei arunca orgoliul și mândria care m-au bântuit. Iar atunci când vei veni la mine să-mi spui că ai găsit-o pe Ea, sper să ai dreptate, și sper că o vei face la fel de fericită ca pe mine când îmi vei spune pentru prima oară tată.

Îți scriu ție, celei care va moșteni frumusețea și inteligența mamei tale. Sper că voi știi cum să te protejez de viață și de toate palmele cu care te va mângâia pe parcursul ei. Sper că-ți vei găsi alinarea în ochii mei atunci când îți va fi frântă inima pentru prima oară, și sper că voi reuși să te învăț cum ar trebui să te trateze un bărbat. Sper că voi reuși să-ți arăt valoarea ta și că te voi învăța ce înseamnă modestia, pentru că asta a fost o lecție pe care eu n-am reușit să o învăț niciodată. Știu că la un moment dat vei plânge și brațele mele nu vor mai reuși să te aline. Dar sper că te voi învăța ce să nu accepți de la bărbații care te vor iubi și te vor dori pentru femeia care vei deveni.

Vreau să știți că în unele zile nu vă voi poza sau filma momentele prețioase, dar să știți că-mi voi da silința. Vor fi zile în care veți cădea și nu voi reuși să vă prind, dar să știți că am să încerc din răsputeri. Vor fi zile în care veți plânge și nimic din ce voi face nu vă va ajuta, dar vreau să știți că voi încerca cât voi mai avea aer în plămâni.

Vreau să știți că uneori voi fi mai dur, dar doar ca să vă învăț puțin despre amalgamul haotic și frumos care-i viața.

Am doar 21 de ani acum și habar n-am ce-i viața. Dar vreau să o cunosc cât mai bine ca atunci când ne vom întâlni toți trei cu ea, să vă pot face cunoștință.

Salutați-o pe mama voastră din partea mea, și vă rog să-i spuneți că abia am așteptat să o cunosc. Pentru că dacă am să-i spun eu, probabil că nu mă va crede.

 

Sergiu Vonvea: Minte-mă

Strecoară-n sufletu-mi surâsul tău cald,
Și minte-mă atunci când cu sufletu-ți zâmbesc.
Minte-mă frumos în nopți cu cerul de smarald,
Și minte-mă că știi cât te iubesc.

Minte-mă cu râsu-ți cristalin,
Și sărută-mă în clipe de beție,
Nemuritor devin sub zâmbetu-ți calin.
Zâmbește-mi și-am să-ți cred minciuna pe vecie.

Și sub plapuma-negrită ce-i noaptea cu lună,
Îmi juri minciuni cu amor parfumate,
Și amăgit sunt de o veleitară cunună,
Îngenunchiat sunt de-o falsă, minunată, jumătate.

Minte-mă frumos căci știi cât te iubesc,
Luna-ți e complice în a dragostei minciună.
Și iluzii îți sunt buzele ce mă ispită și-mi zâmbesc,
Minte-mă că mă iubești, sub veșnicul clar de lună.

Sergiu Vonvea: Vals

Inima-mi dansează un vals cu al tău zâmbet,
Și râsu-ți cristalin îmi gâdilă auzul,
Iartă-mi ochii, că prea târziu te-au zărit,
Și iartă soarele, iartă apusul.

Negru era, și ca o cascadă-ți curgea pe umeri,
Și iartă-mi mâinile, că-n el prea puțin s-au rătăcit.
Dar verzi erau, sclipeau când le-am zâmbit,
Și nimeni nu a auzit când inima mi s-a oprit.

Culoarea vieții-ți aveau buzele,
Ușor pătate de-un demi-sec vin,
Și iartă corbul vișiniu din al tău piept,
Ce parcă plânge, încet și lin.

Cu a ta demi-seacă poftă încerci să uiți,
Sentimente și gânduri și ale mele buze.
Un ultim vals iartă-mă că-ți cer,
Cu al tău zâmbet inima-mi vrea să danseze.

 

Sergiu Vonvea: Cabana

Focul din șemineu trosnea și plângea,
Iar sentimentul din pieptul meu îi cânta armonia.
Lacrimile cerului de pe geamurile cabanei,
Îmi plângeau de milă, și-mi răneau mândria.

Țigara mi-am aprins-o în flăcările triste,
Și furtuna de-afară părea că nu mai trece.
De-a fulgerului voce mă ascundeam.
Și căldura sufletului din șemineu mă găsea rece.

Cu lacrimi vișinii, uscate-mi pătam obrazul,
Și inima o ștergeam cu degete-nghețate.
Geamul ud de plânset se crăpa încet,
Iar ploaia-mi amintea de multe nume uitate.

Tremurând și spart m-am apropiat de foc,
Și adânc în piept mi-am simțit uimirea.
Buza-mi dorea cu înflăcărare să fie arsă.
Pentru că oglindită în el îmi zăream iubirea.

Sergiu Vonvea: Dimineața rece

Dimineața rece, părul ciufulit,
Înnorat, cafea, țigară.
Te priveam amăgit.
Îți zâmbeam pripit.
Visând la tine, la aseară.

Seara târziu, beat, ciufulit
Ceață, vin, nu mă pot abține.
Te priveam îndrăgostit.
Îți zâmbeam tâmpit.
Visând la tine, la mâine.

Dimineața devreme, rece, ciufulit,
Întuneric, viciile preferate, de ce m-aș mai abține..
Te priveam visând la ieri, încă-ndrăgostit,
Și îți zâmbeam răscolit,
Sperând, la mâine..