Sergiu Vonvea: A intrat pentru o cafea, a ieșit nemuritoare

13:52. Orașul zburdă de energie. Oameni ocupați, prea grăbiți să observe frumusețea zilei trec în dreptul ferestrei de lângă masa la care sunt așezat cu cafeaua și laptopul în față, într-o cafenea drăguță, undeva în Timișoara. Unii îl consideră un oraș frumos și mare și vechi, dar am întâlnit și cazuri rare care îl consideră urât. Părerea mea e că e complicat. Al dracu de complicat. Dar poate pur și simplu nu am simțul direcției.

Îmi beau cafeaua, aprind țigara și mă întorc cu privirea spre laptop, blocat în fața paginii de un alb prea orbitor. Oameni din diferite clase sociale vin în această cafenea draguță, de un verde proemient și parcă mereu prezent. De la oameni de afaceri, la studenți, la fel ca subsemnatul. De la neveste cu bărbatul plecat la muncă, curioase de ultima barfă, la puștoaice pregătite pentru un nou check-in. Oamenii vin și pleacă, iar eu stau nemișcat, blocat în fața paginii albe nepângărite de nici un cuvânt, analizând și observând și fumând, privind aceste potențiale personaje pentru cartea mea. Dar nimic. Nimeni nu îmi oferă nimic interesant.

Asta până când un înger îmbrăcat în negru și alb se așează la o masă. Singură, deloc curioasă de lumea din jur. Nu mă observă în spatele laptopului, dar eu o observ. Are un păr negru ca pana corbului, și un chip inocent de pervers. Ochii nu-i văd, dar sunt aproape sigur că sunt cel puțin la fel de interesanți ca restul ei. Vreau să-i găsesc îngerului un loc în ea, în poveste. Pentru că mă intrigă. Mă intrigă și mă provoacă și mă face să gândesc. Iar eu am întâlnit prea puține femei care m-au făcut să gândesc ca să nu apreciez raritatea ei. Dar ea s-a așezat în așa fel încât să vadă ușa, iar acum realizez că ea așteaptă pe cineva. Așa că mă întorc la pagină, și încep să scriu. Dar de fapt nu scriu, pentru că povestea se scrie singură. Se conturează totul. Localul, personajele, ideea esențială.  Mai ridic o dată ochii spre ea, luând o gură din cafeaua mea amară ca un adevăr șoptit la momentul nepotrivit și mă lovește. Un citat din scriitorul meu preferat îmi vine în gând. Te-am văzut, și de-acum ești a mea, indiferent pe cine aștepți și chiar dacă n-o să te mai văd vreodată. Ești a mea și tot Parisul e al meu, iar eu sunt al acestui caiet și al acestui creion. Deși Timișoara nu e nici pe departe Paris, mi-am regăsit gândurile în acest citat.

Apoi mă întorc iar la scris, dar acum povestea nu se mai scrie singură. Așa că mă scufund în ea și o las să mă ducă unde vrea ea, și așa am uitat că am curs și nu mi-am mai aprins o țigară și m-am săturat fără să-mi dau seama de cafea. Dar când îmi ridic iar privirea, îngerul meu e nicăieri. A zburat. Iar eu sunt trist.

Mă pun să citesc povestirea, văd imortalizarea fetei și zâmbesc. Chiar dacă doar pentru un moment. Zâmbesc și sper că atunci când cineva va citi această poveste, va zâmbi la fel. Va zâmbi știind că o fată care a intrat într-o cafenea drăguță și verde din Timișoara doar pentru o cafea, a ieșit nemuritoare.

Reclame

3 gânduri despre „Sergiu Vonvea: A intrat pentru o cafea, a ieșit nemuritoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s