Sergiu Vonvea: Muza din Cafenea

Scriam. Într-o cafenea care-mi oferea protecția și căldura atât de bine primită într-o seară ploioasă și rece de octombrie. O octombrie mult prea înnorată. Mult prea rece. Purtam un pulover roșu peste o cămașă albă, o pereche de blugi negri și ghete de aceeași culoare, iar inelele îmi străluceau în lumina lumânărilor și a laptopului. Un ceai roșu mă aștepta în ceașcă, dar aburii ce ies din el mă amenințau să nu-l gust. Culegeam cuvinte furate care se amestecau peste muzica liniștită din local, încercând să formez o poveste. Încercând să le dau viață acestor personaje alături de care împart căldura cafenelei.

Realizam cât de interesant e faptul că trec pe lângă zeci și sute de oameni zi de zi, dar acești oameni nu există. Există doar atunci când îi privesc. Când le aflu numele. Când le aflu povestea. Mecanica cuantică îmi susține ideea, aceasta explicând că atâta timp cât nu privim sau măsurăm un obiect sau o persoană, aceasta nu există. Iar eu voiam să-i creez. Să le dau o personalitate acestor ființe din acest local, din acest oraș. Să le dau viață.

Dar în acel moment sufeream de ceva cunoscut ca blocajul scriitorului, așa că am ieșit la o țigară.

Era frig și întuneric și ploua, iar oamenii fugeau dintr-o parte în alta, grăbiți. Iubeam ploaia. Da, era rece și incomfortabilă, dar mă liniștea cumva. Avea un oarecare farmec.

– Ai un foc? M-a întrebat o blondă. Scundă, cu părul prins la spate, purând o bluză verde și o pereche de blugi negri, încălțată cu niște ghete maro. Tremura sub paltonul mare și negru.

– Sigur, i-am răspuns în timp ce i-am aprins țigara. Ceva s-a aprins în mine când am privit-o în ochi, ochii ai căror culoare nu mi-o pot aminti. Era întuneric și ploua, așa că am o scuză.

Nu știu ce s-a aprins, sau de ce s-a aprins. N-am nici cea mai mică idee. N-am schimbat nici un alt cuvânt. Mi-a zâmbit cald sub o ploaie rece și a continuat să fumeze privind oamenii grăbiți de pe stradă. Nu aveam dispoziția necesară să vorbesc. Nu puteam vorbi. Am venit aici să scriu, nu să socializez. Iar dacă cumva ieșeam din acea stare de spirit mult prea necesară pentru a scrie, au revoir inspirație.

Așa că mi-am terminat țigara și m-am întors la laptop. Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că am început să scriu instantaneu. Uitând pentru un moment de ceai și lumânare și oameni, de locul în care eram și de Timișoara, scriam.

N-am mai văzut acea blondă de atunci, dar dacă am s-o mai întâlnesc vreodată, am să-i mulțumesc. Ea s-a dovedit a fi muza de care aveam nevoie într-o seară ploioasă de octombrie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s