Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (3) – Artistul și adevărul

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu. – Sergiu R. Vonvea

Sunt înconjurat de adevăr. Adevăruri dulci și murdare. De adevăruri fermecătoare si solemne și de o noblețe dogmatică care mă îndeamnă să o îmbrățișez. Să o sărut. Mă ispitește, acest adevăr. Pentru că adevărul e o femeie. O femeie pe care orice filosof al lumii a încercat să o cucerească, și a înnebunit în înțelepciunea lui artistică care l-a lăsat perplex și fără de putere în fața absolutismului care e senzualitatea și complexitatea femeii, a adevărului. Privesc și zâmbesc minciunilor frumoase care încearcă să se cațere pe scara creată din rațiune, temându-se de consecințe. De căderea în abisul care este haosul. Iar scara mereu va coborî, și nu-mi va permite niciodată să ies din această groapă, săpată de mine, în care se află cunoștiința și pseudo-înțelepciunea care mă liniștește în aceste momente de cumpătă.
Femeia îmi zâmbește, iar atunci când noblețea pretinsă de-a mea metaforă îî curge pe buze precum un pahar hiperbolic care-mi permite să mă pierd în oaza înconjurată de palmieri și de prea necesară apă… Mă pierd. În tot și în nimic.

Ea m-a hrănit și iubit. M-a educat și maturizat. Ea, adevărul. Dar acest concept incert care în continuare este dezbătut dacă există sau nu, dacă e absolut sau subiectiv, dacă putem concepe ideea de un adevăr nobil și profund, exceptând acele momente critice în care animalul care e omul își găsește confortul într-o minciună cu buze cărnoase, ne privește cu o pereche de ochi albaștri și ne încurajează cu aripile ei.

Dar minciuna? Urâtă de unii, iubită de toți. Minciunea e piatra de temelie a păcatului paradoxal cu care se confrunta religiile lumii, precum și oamenii care sunt supușii acelor doctrini.

Eu fac parte din ceea ce am spus mai sus? E o întrebare irelevantă, deoarece răspunsul e clar și răspicat, complex și simplu și ireal.

Deci e minciună? Încerc să nu pun etichete, să nu mă ștampilez și semnez într-un contract cu viața care-mi va impozita gândurile libere, și conștiința îmi va fi încuiată într-o cutie din care încerc cu greu să ies.

Femeile sunt ființe emoționale, din acest motiv nici un bărbat nu le va putea înțelege în totalitate. Fie că al nostru Creator și-a pictat copodopera din nimic altceva înafară de o coastă, fie ele au evoluat dincolo de capacitățile spirituale și emoționale ale unui bărbat. Poate că de asta sunt atât de puțini bărbați artiști. Artiști în toate domeniile. Artiști care subliniază noblețea și sinceritea profundă ale vieții, prin moduri ușor visătoare și pline de o speranță care încă nu s-a aflat dacă e reală sau nu.

Iar noi, bărbații, suntem ființe logice. Iar bărbații care practică arta, și aici nu ma refer la o fotografie reușită, o arie cântată impecabil sau un puști de 21 de ani care se încearcă a fi ceva mai mult decât este. Nu. Aici vorbesc despre artiști. Artiștii care nu au definiție, și paradoxal, au un rol bine definit în societate, și poate, doar poate, sunt priviți dintr-un unghi și dintr-o privire divină a ceva ce nu se știe dacă există sau nu.

Se spune că artișii sunt cei care au moștenit talentul Entității care ne-a dat suflare. Se spune că artiștii sunt singurii care au o fărâmă din talentul lui Dumnezeu de a crea lumi, emoții, sentimente, trăiri. Sunt singurii care transformă o replică simplă dintr-o cafenea într-un citat ce va deveni mantra multor persoane. Sunt cei care iubesc mai mult și suferă mai mult. Care se luptă cu ei înșiși zi și noapte, încercând să-și găsească firul de ață care-i mai susține în aerul divin care e arta. În firul de păr, fie el blond, brunet, roz sau alb, care i se prezintă ca una dintre cele trei muze eterne: Poate Dumnezeu, poate diavolul, poate viața. Sau poate trei se îmbină sub o priveliște de invidiat și devine Ea.

Dar eu? Eu nu știu ce sunt. Un pseudo-artist? Artist într-adevăr? Sunt măcar un scriitor bun? Un muzician sau un șarlatan? Un damnat, sau un actor? Un afemeiat, sau un om care..iubește cum nu iubesc alții. Un nenorocit sau un tânăr confuz de trăirile superioare vieții, de artă. Un cinic relativ boem care iubește fugitiv, trecător. Iubește totul, și nimic. Simte prea mult deoarece nu simte nimic. Unul care le iubește pe toate și pe niciuna.

Sunt oare un artist în varful unui turn de gheață, înconjurat de muze mute? Înconjurat de gânduri de nedefinit. Sentimente de nedescris. Și un cinic rece care, o dată cu fiecare cuvânt scris, se îndepărtează tot mai mult de turma de animale care se numește societate și încearcă să se ridice deasupra lor. Poate prin aroganță, poate prin succes, sau poate prin trăsăturile mele exagerat de umane, iar viciile mele care-mi permit să țin sacii cu pene pe ai mei umeri, care par greutățile lumii. Poate sunt prea ambițios. Poate mă îndoiesc prea mult de mine. Poate, tot. Poate, nimic.

Cred că am aflat răspunsul acestor întrebări. O întrebare pe care mulți oameni care au trăit într-o vreme în care moralitatea și cultura era o alta. Într-o perioadă în care totul era mai ușor și dificil și poetic și romantic și ireal. Pentru că istoria e scrisă de învingători, iar omenirea va avea nevoie mereu de un final fericit. Până la urmă, unii folosesc acest argument pentru a explica fenomenul mondial care a schimbat lumea cum nimic nu a mai făcut-o și nimic n-o va mai face vreodată.

Probabil că ceea ce scriu acum va deveni irelevant, pierdut în documentele istoriei, asemenea predecesorilor mei. Hemingway credea că acest drum e unul singuratic și lung, care probabil că nu va avea nici un final, pentru că nu există unul. Nietzsche spunea că acest drum despre care vă vorbesc, și aceste întrebări primordiale, întrebate de un puști de 21 de ani care n-are idee cu ce se mânăncă viața, n-au nici un scop. Nici un sens. Ideea e că eu am găsit un răspuns. Bineînțeles că va fi contestat, și probabil că mi se va dovedi ca n-am dreptate. Dar până la urmă, daca adevărul e o noțiune subiectiva, nu există. Așadar, nici dreptatea universală nu există.

Răspunsul meu e:

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s