Sergiu Vonvea: Scrisoare pentru cei care-mi vor moșteni numele

Am doar 21 de primăveri frumoase în spate, și tot atât de multe ierni grele. Dar dincolo de nopțile studențești pierdute, încețoșate de pahare și sesiuni, sentimente și dramă, concerte și cuvinte și muze… o dată cu trecerea anilor care încep să devină zile și acele zile care par că nu mai trec, încep să mă gândesc la ceva mai presus decât mine. La ceva mai mult decât ce vreau eu. La ceva mai presus de artă și de succes și faimă și femei. Încep să mă gândesc la o moștenire. La acel ceva ce va dăinui mai mult decât mine. Ceva ce ține de necunoscutul și prea temutul viitor.

Așa că scriu această scrisoare cu gândul la voi. Cei care-mi veți purta numele. Cel care-mi va duce numele mai departe, și cea care va fi bijuteria creației mele. Scriu această scrisoare gândindu-mă cum voi fi în stare să educ și să vă conduc în viață, având în vedere ca habar n-am cu ce se mănâncă. Cum aș putea să vă învăț ce înseamnă să fii un om bun, având în vedere că nu știu ce înseamnă asta. Cum aș putea să vă protejez și să vă învăț că există oameni răi, dar și cum să vă educ în așa fel încât să-i vedeți pe puținii oameni buni. Să vă înconjurați de ei.

Acum câțiva ani la majoratul meu, îmi amintesc atunci când am luat în mână primul din multele pahare care au fost ridicate în acea seară, și am închinat în cinstea voastră. Fie ca urmașii noștri să aibă mame frumoase și tați bogați. De atunci îmi erați în gând, și de atunci încerc să devin un om mai bun pentru voi.

Îți scriu ție, celui care-mi va duce numele mai departe, și sper din tot sufletul că-l vei duce cu mândrie, ca pe-un steag în miezul războiului care-i viața. Sper că vei iubi cu la fel de multă pasiune ca mine, și sper că voi reuși să te învăț ce înseamnă să fii bărbat într-o lume în care bărbații și-au pierdut definiția. Sper că femeia va fi pentru tine etalonul perfecțiunii pământene, și că le vei iubi cel puțin la fel de mult ca mine. Sper să fii fericit, și sper că vei arunca orgoliul și mândria care m-au bântuit. Iar atunci când vei veni la mine să-mi spui că ai găsit-o pe Ea, sper să ai dreptate, și sper că o vei face la fel de fericită ca pe mine când îmi vei spune pentru prima oară tată.

Îți scriu ție, celei care va moșteni frumusețea și inteligența mamei tale. Sper că voi știi cum să te protejez de viață și de toate palmele cu care te va mângâia pe parcursul ei. Sper că-ți vei găsi alinarea în ochii mei atunci când îți va fi frântă inima pentru prima oară, și sper că voi reuși să te învăț cum ar trebui să te trateze un bărbat. Sper că voi reuși să-ți arăt valoarea ta și că te voi învăța ce înseamnă modestia, pentru că asta a fost o lecție pe care eu n-am reușit să o învăț niciodată. Știu că la un moment dat vei plânge și brațele mele nu vor mai reuși să te aline. Dar sper că te voi învăța ce să nu accepți de la bărbații care te vor iubi și te vor dori pentru femeia care vei deveni.

Vreau să știți că în unele zile nu vă voi poza sau filma momentele prețioase, dar să știți că-mi voi da silința. Vor fi zile în care veți cădea și nu voi reuși să vă prind, dar să știți că am să încerc din răsputeri. Vor fi zile în care veți plânge și nimic din ce voi face nu vă va ajuta, dar vreau să știți că voi încerca cât voi mai avea aer în plămâni.

Vreau să știți că uneori voi fi mai dur, dar doar ca să vă învăț puțin despre amalgamul haotic și frumos care-i viața.

Am doar 21 de ani acum și habar n-am ce-i viața. Dar vreau să o cunosc cât mai bine ca atunci când ne vom întâlni toți trei cu ea, să vă pot face cunoștință.

Salutați-o pe mama voastră din partea mea, și vă rog să-i spuneți că abia am așteptat să o cunosc. Pentru că dacă am să-i spun eu, probabil că nu mă va crede.

 

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (2)

Adevărul e rareori pur și niciodată simplu. – Oscar Wilde

De ce? O întrebare ce te apasă, ce mă apasă, ce ne strivește. Ca o piatră. O piatră aruncată de forța divină ce se ascunde ca o umbră în cavitatea noastră craniană, conștiința. Alerg și fug și merg. Mă târăsc. Și tot n-ajung la un răspuns. Un răspuns care la rândul lui ar cere o altă întrebare. Și răspunzând la toate aceste întrebări, încerc să ajung la întrebarea finală. La piatra de temelie a conștiinței noastre. Iar aceasta e de negăsit. Poate ăsta e scopul nostru. Să ne învârtim în jurul unor întrebări fără răspuns, precum își urmărește un câine coada.

Sunt oare un artist? Sau doar un șarlatan? Un nenorocit care se ascunde în spatele imaginii de artist ca să-și scuze antisocialismul și cinismul în care se îngroapă tot mai adânc, cu fiecare an care trece. Oare mă acopăr cu pelerina de artist în viața socială, pentru a-mi oferi un sentiment roial? Pentru un moment să mă simt ca și cum aș avea sânge albastru? Să mă simt special? Să fiu urât și invidiat și dorit.

Sunt oare cu adevărat un artist? Sau tot ce sunt e un cinic care se asunde sub această mască socială, parcă perfect creată pentru scopul lui? Oare acele gânduri “artistice” sunt cu adevărat ale mele? Sunt naturale? Sau sunt crescute artificial de aditivii mei intelectuali, oferindu-mi produsul dorit pentru masele de necunoscători? Dar problema se ridică atunci când până și artiștii adevărați mă cred. Mă includ în grupurile lor sociale. Îmi cer opinii. Oare măcar atunci sunt cu adevărat artist? Sau sunt doar un intrus. Un intrus care are un singur scop: Să afle cum simte și iubește și trăiește un artist. Dar dacă reușesc să aflu asta, oare asta nu înseamnă că am devenit la rândul meu un artist? De fapt, o întrebare și mai bună ar fi: Ce înseamnă să fii cu adevărat un artist? Iar asta e o întrebare al cărei răspuns nu cred că există.

Arta nu poate fi definită, așadar nici un artist nu poate fi definit. Deci am să rămân cu această întrebare nerăspunsă până la sfârșitul zilelor mele, si poate atunci, doar atunci, voi afla.

În continuare am să vă las cu citatele pe care eu le simt cele mai apropiate de adevăr. Pe care le simt că rezonează cu mine.

Fiecare artist își înmoaie pensula în sufletul lui, și-și pictează propria natură în tablourile sale. – Henry Ward Beecher

Nu e nimic special când vine vorba de scris. Tot ce trebuie să faci e să te așezi la o mașină de scris, și să sângerezi. – Ernest Hemingway

 

Sergiu Vonvea: Sper că anul ăsta…

Această zi e una dintre cele mai bune zile din an. Pentru că-ți permite să ai parte de un nou început metaforic. Îți oferă oportunitatea de a face schimbări în viața ta. Îți oferă ambiție. Îți oferă încurajare să visezi. Să visezi ceva ce nu îndrăzneai anul trecut.

Vreau să vă urez tuturor un La Mulți Ani sincer. Și nu doar atât.

Sper că anul ăsta îți vei găsi curajul să o inviți în oraș. Ai irosit un an așteptând. Nu mai irosi încă unul.

Sper că anul ăsta îți vei găsi curajul să-ți lași inima deschisă. Lipsită de pereți.

Sper că anul ăsta îl vei uita pe El. Că-ți vei permite să te îndrăgostești din nou. Că-i vei oferi celui care merită încă o șansă.

Sper că anul ăsta îți vei lua bac-ul și vei intra la facultatea dorită.

Sper că anul ăsta vei termina anul fără nici o restanță. Că-ți vei lua licența. Că-ți vei primi bursa.

Sper că anul ăsta vei visa mai des.Vei visa mai des și mult mai îndrăzneț. Pentru că știu că ai nevoie de mult curaj ca să-ți permiți să visezi.

Sper că anul ăsta fostele mele vor face cunoștiință cu dragostea.

Sper că anul ăsta viitoarele mele îmi vor zâmbi mai cald.

Sper că anul ăsta mă voi îndrăgosti.

Sper că anul ăsta va fi un an mai bun. Și știu că va fi. Pentru că îl voi face mai bun. Nu-i voi permite să fie altfel. Și sper că tu vei găsi puterea și tăria să-l faci mai bun. Sper că vei visa mai des. Că vei simți ceea ce ne împinge pe noi toți să facem încă un pas, în cele mai grele momente. Speranța. Și sper că anul ăsta vei zâmbi mai des. Mai sincer.

La mulți ani tuturor!

Sergiu Vonvea: Muza din Cafenea

Scriam. Într-o cafenea care-mi oferea protecția și căldura atât de bine primită într-o seară ploioasă și rece de octombrie. O octombrie mult prea înnorată. Mult prea rece. Purtam un pulover roșu peste o cămașă albă, o pereche de blugi negri și ghete de aceeași culoare, iar inelele îmi străluceau în lumina lumânărilor și a laptopului. Un ceai roșu mă aștepta în ceașcă, dar aburii ce ies din el mă amenințau să nu-l gust. Culegeam cuvinte furate care se amestecau peste muzica liniștită din local, încercând să formez o poveste. Încercând să le dau viață acestor personaje alături de care împart căldura cafenelei.

Realizam cât de interesant e faptul că trec pe lângă zeci și sute de oameni zi de zi, dar acești oameni nu există. Există doar atunci când îi privesc. Când le aflu numele. Când le aflu povestea. Mecanica cuantică îmi susține ideea, aceasta explicând că atâta timp cât nu privim sau măsurăm un obiect sau o persoană, aceasta nu există. Iar eu voiam să-i creez. Să le dau o personalitate acestor ființe din acest local, din acest oraș. Să le dau viață.

Dar în acel moment sufeream de ceva cunoscut ca blocajul scriitorului, așa că am ieșit la o țigară.

Era frig și întuneric și ploua, iar oamenii fugeau dintr-o parte în alta, grăbiți. Iubeam ploaia. Da, era rece și incomfortabilă, dar mă liniștea cumva. Avea un oarecare farmec.

– Ai un foc? M-a întrebat o blondă. Scundă, cu părul prins la spate, purând o bluză verde și o pereche de blugi negri, încălțată cu niște ghete maro. Tremura sub paltonul mare și negru.

– Sigur, i-am răspuns în timp ce i-am aprins țigara. Ceva s-a aprins în mine când am privit-o în ochi, ochii ai căror culoare nu mi-o pot aminti. Era întuneric și ploua, așa că am o scuză.

Nu știu ce s-a aprins, sau de ce s-a aprins. N-am nici cea mai mică idee. N-am schimbat nici un alt cuvânt. Mi-a zâmbit cald sub o ploaie rece și a continuat să fumeze privind oamenii grăbiți de pe stradă. Nu aveam dispoziția necesară să vorbesc. Nu puteam vorbi. Am venit aici să scriu, nu să socializez. Iar dacă cumva ieșeam din acea stare de spirit mult prea necesară pentru a scrie, au revoir inspirație.

Așa că mi-am terminat țigara și m-am întors la laptop. Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că am început să scriu instantaneu. Uitând pentru un moment de ceai și lumânare și oameni, de locul în care eram și de Timișoara, scriam.

N-am mai văzut acea blondă de atunci, dar dacă am s-o mai întâlnesc vreodată, am să-i mulțumesc. Ea s-a dovedit a fi muza de care aveam nevoie într-o seară ploioasă de octombrie.

Sergiu Vonvea: Ai fi dispus să plătești pentru singurătate?

De ce unii oameni preferă singurătatea atât de mult încât ar plăti pentru ea? Bineînțeles că sunt într-o cafenea, și nu o să mă obosesc să-ți spun culoarea ei pentru că o știi deja. Am cam îmbrățișat cliche-ul ăsta legat de scriitori și cafenele, nu?

Așadar mă aflu într-o cafenea, cu telefonul și laptopul în față, scrumiera cu țigara aprinsă din care o să trag un fum cum o să termin propoziția asta care pare că nu se mai termină, un ceai de mentă și o floare albă. Gata, am tras fumul. Port o cămașă albă, o cravată neagră care îmi dă senzația că mereu trebuie aranjată și o vestă gri care se ridică de fiecare dată când mă pun mai confortabil în scaun. În fața mea e un bătrân care stă neclintit de o oră. În această oră nu a scos nici un cuvânt și e extrem de concentrat la ziarul lui. Probabil că e plin de noutăți mondene și bârfe legate de o aventură între un om bătrân de afaceri și vreun model care mai mult ca sigur și-a arătat sânii cel puțin o dată pe o televiziune națională. Dar presupun, pentru că nu am nici cea mai mică idee, și adevărul e că nu contează. Ceea ce contează e că e singur și își soarbe cafeaua încet și liniștit, probabil pentru a mai fura câteva minute disponibile în cafeneaua asta, ferit de conversații politicoase și plicticoase. Îl privesc. Îl privesc și tot ce pot să văd e un eu cu prea multe ierni în spate și o poveste pe care o să refuz să o spun. Încerc să-i văd ochii din spatele ochelarilor pătrați pentru a-mi da seama care e povestea lui. Are soția în spital? E văduv? Sau pur și simplu încearcă să scape de casă printr-o oră liniștită alături de o cafea și un ziar? Adevărul e că nu contează. Ceea ce contează e faptul că are o nevoie atât de mare de singurătate încât e dispus să plătească pentru ea. Iar pentru mine e perfect, pentru că nu scriu despre știri mondene. Nu scriu despre războaie și conspirații. Nu scriu despre istorie sau mitologie. Scriu despre natura umană și dramele pe care le conține. Iar adevărul e că n-o să găsești povești nespuse dar trădate de ochi la fel ca într-o cafenea, dimineața, într-o zi posomorâtă și rece de primăvară.

Sergiu Vonvea: Un cuvant intre patru ochi

Inainte de a incepe sa scriu ceea ce vreau cu adevarat, vreau sa discutam, doar noi doi. Inainte de a incepe blogul propriu-zis, vreau sa-ti spun si sa te rog sa nu-ti faci sperante desarte. Nu o sa fie nimic special. Tot ce o sa fie e un loc in care o sa-mi descarc franturi din gandurile si imaginatia mea. Un loc in care o sa-mi public fragmente din romanul la care lucrez, si poemele pe care le scriu. Dar daca decizi sa citesti, citeste putin mai mult pentru ca vreau sa-mi raspunzi la o intrebare. Sunt cu adevarat un om bun? Nu-mi raspunde acum, nu maine, dar candva. Cand vei fi citit suficient incat sa ma cunosti si sa-ti dai seama de asta. Iar atunci iti voi astepta raspunsul. Pana atunci, lectura placuta.