Regele a murit! – Un elogiu adus Regelui Mihai

A zâmbit și a plecat, izgonit în lume,
Și-un roșu rece ne-a cuprins, construind ruini,
Iar ca popor noi am uitat, în timp, mărețe nume.
Și pe-un tron însângerat, stă coroana lui de spini.

Ce-i onoarea și mândria, noțiuni de mult uitate,
Demnitatea și furia, nobile într-un regat sfârșit,
Trist e omul făr’ de nume, cu mâinile legate,
De-un respect inexistent și-un pumnal stropit.

Unde-i sabia cea de veghe, ce distruge și unește,
Ce împarte și ajută, ce inspiră-n noi dreptate?
Îngropată-n mâna ruptă a unui regat sfârșit,
Ce se vrea a fi cunună peste-un rege adormit.

Nu e rege, nu-i regină, și-o s-apună al țării astru,
Iar nebunii au fugit, ascunși într-un palat de lege,
Dar la poalele unui sfârșit, ninge peste-un sânge albastru.
Și pionii plâng, ciobiți, peste-un trup de rege.

Iar coroana-nsângerată, veghează peste tron, o lume.
Și pe-un coridor tăcut, fuge-un cavaler grăbit,
C-o sabie-n mână, pe buză-i tremură un nume.
Intră-n sală și declară :”Regele a murit!”

 

 

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Vals

Inima-mi dansează un vals cu al tău zâmbet,
Și râsu-ți cristalin îmi gâdilă auzul,
Iartă-mi ochii, că prea târziu te-au zărit,
Și iartă soarele, iartă apusul.

Negru era, și ca o cascadă-ți curgea pe umeri,
Și iartă-mi mâinile, că-n el prea puțin s-au rătăcit.
Dar verzi erau, sclipeau când le-am zâmbit,
Și nimeni nu a auzit când inima mi s-a oprit.

Culoarea vieții-ți aveau buzele,
Ușor pătate de-un demi-sec vin,
Și iartă corbul vișiniu din al tău piept,
Ce parcă plânge, încet și lin.

Cu a ta demi-seacă poftă încerci să uiți,
Sentimente și gânduri și ale mele buze.
Un ultim vals iartă-mă că-ți cer,
Cu al tău zâmbet inima-mi vrea să danseze.

 

Sergiu Vonvea: O Baladă Îngenuncheată (Poezie)

Într-un apus de vară mă găsesc,
Metaforă-ntr-o poezie mută,
Și zâmbesc, și o privesc,
Pe ea, o hiperbolă tăcută.

Cu ochi murdăriți de artă,
Scriu refrenul proștilor,
O baladă îngenuncheată,
De dragostea martirilor.

Încoronat sunt de ei,
De cei cu inimile frânte.
Și-ncolăcită-mi stă inima în trupul ei,
Sângerând încet pe spini și pe petale rupte.

Și-ntr-un apus de vară mă găsesc,
Îndrăgostit de dragoste,
Cu ochi uzi de artă caut, și privesc,
O metaforă pierdută-n noapte.

Sergiu Vonvea: Era ea

M-am trezit înecat într-un păr șaten și gâdilat de șuvițe blonde. Am deschis ochii și o pereche de ochi ciocolatii îmi zâmbeau, iar eu le-am zâmbit înapoi. Era frumoasă.

Am tras-o mai aproape și i-am șoptit neața, în timp ce-n aer încă simțeam parfumul ei. Zâmbeam. Avea tenul fin ca o ploaie de vară. Mi-a răspuns cu o jumătate de gură, și m-a pupat pe obraz. Era somnoroasă.

Am continuat să o privesc câteva banale secunde și am sărutat-o. Buzele ei ispite-mi erau. Iar apoi i-am sărutat umărul dezgolit. A chicotit și s-a ascuns sub plapumă. Era gâdiloasă.

M-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre-a mea cămașă rezemată de-un spătar de scaun. Am luat-o și mi-am făcut drum spre bucătărie. Spre-a mea țigară și cafea. Și m-am gândit. La ea și la mine și la cafea. La ziua ce mă aștepta, precum și la seara care-mi zâmbea din urmă. Și meditând în acea bucătărie din acea garsonieră, îndreptat spre priveliștea pe care mi-o oferea acel geam de la etajul petru, m-a lovit o-ntrebare pe care nu credeam c-am să mi-o mai pun vreodată. Așa că am zâmbit, realizând că tocmai îmi devenise ceva. Era muză.

Și-am auzit o voce caldă în timp ce inspirația îmi zâmbea lângă ușă. Era ea.

Sergiu Vonvea: Tot iubită te găsesc (Poezie)

Profesie-ți e minciuna,
Când spui „te iubesc” pe-a lumii scenă.
Și cum teatrul ți-e la îndemână, sunt confuz.
Care-i adevăr? Care-i minciună?

M-ai spart și împrăștiat în lume.
Și-o inimă împietrit-am avut.
Dar ceva din tine mi-a rămas,
Un țăruș sau un sărut.

Și-o eternitate mai târziu,
Tot iubită te găsesc.
De mine, de public și de alții.
Și tresar când te zăresc.

Numele-ți este arma,
Ce zi de zi mă siluește.
Dar însângerat și șchiopătând,
Când îl aud, zâmbesc orbește.

Sergiu Vonvea: Ochii nu mint niciodată

Iubitul e atât de scurt,
Și mult prea lung e uitatul.
Am întrebat-o „cine ai fost,
Înainte să fi avut inima frântă?”
A tăcut, și m-a privit.
Dar ochii nu sunt tăcuți niciodată.
Și era așa de curajoasă și de tăcută,
Încât am uitat că suferă.
Și-a zâmbit, o dar ce zâmbet avea.
Trist și timid și-nflăcărat era.
Dar ochii nu mint niciodată.

Și-a ei privire m-a pătruns,
Și-a plesnit ceva în mine.
Mi-am șoptit „Curaj, inimă dragă.”
Și am zâmbit pericolului din ochii ei.
Am privit-o și-am văzut un înger de marmură.
Așa că l-am sculptat până l-am eliberat.

Și mi-am dorit să mor înainte de a iubi o altă femeie,
Dar am iubit și n-am murit.
Iar atunci când închid ochii, încă-i văd chipul frumos.
Gura-i era poetă în timp ce zâmbetu-i era poezie.
Și nu pot să dorm pentru c-o văd, așa că scriu.
M-a rugat s-o uit, dar niciodată n-am știut cum.
Cum aș putea să-i uit părul sărutat de soare,
Sau ochii înecați în mare.
Cum aș putea să-i uit zâmbetul trist,
Sau privirea ce nu-i era tăcută niciodată.

Și-am privit-o așa cum oamenii privesc stelele căzătoare.
Și mi-am șoptit o dorință.
Fie ca oamenii să-i vadă galaxia dinăuntrul ochilor ei,
Și nu doar frumusețea.
Eu îi mulțumesc, și mereu o voi face.
Ea mi-a făcut cadou arta poeziei.
Și m-a învățat că ochii nu mint niciodată.

Sergiu Vonvea Portretul unei străine

Am văzut-o pe o terasă în mijlocul unei piețe. Era o piață fermecătoare, iar atunci când era soare uitai unde erai și în piept aveai un sentiment cald dar necunoscut. Avea un farmec de Viena, piața asta. Clădirile reconstruite, pavajul și gazonul și statuia te implorau să le privești. Să le adori. Dar cum să le adori pe ele când în fața mea era ea. Străina.

Eram pe terasă, iar soarele, un soare mult prea puternic de februarie, îmi păstra cafeaua caldă. N-aveam nici un pix și nici o foaie. Voiam să analizez, nu să creez. Tot ce aveam era cafeaua mea neagră și pachetul de țigări și-o brichetă. În buzunar abia aveam destul cât să-mi plătesc consumația. Mă simțeam atât de student. Eram cu cafeaua la buze când am avut impresia că văd ceva ce merită privit. Și așa a fost. La o masă de mine era o necunoscută. Avea în păr razele soarelui și întunericul nopții. Iar în ochii ei îmi zâmbea o pajiște fără sfârșit. Nu era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem, dar era mai frumoasă decât majoritatea. C-o cămașă suflecată și-o brățară argintie pe mână își savura cafeaua. Singură nu era, dar adevărul e că nu m-am obosit să-l privesc pe el. Ea îmi cerea să o văd. Și am văzut-o. Era genul de femeie care deși nu ar avea absolut nimic, ți-ar frânge inima doar cu vocea ei. Și nu m-ar fi deranjat să am o inimă frântă atâta timp cât ea ar fi avut grijă de ea.

Zâmbea și râdea și era plină de viață. Cu un ten sărutat de soare și cu buzele de culoarea vinului era. Și deși n-o cunoșteam, puteam să jur că e unică. Am privit multe femei, dar pe puține le-am văzut. Avea o voce caldă și adevărată și zâmbetu-i era autentic și natural. Arăta bine pe ea zâmbetul. Tot ce puteam să sper e că el va continua s-o facă să zâmbească.

După ce mi-am terminat cafeaua și câteva țigări și am plătit, m-am ridicat de la masă. Pașii îmi erau grei și răsunau puternic pe pavajul de piatră, dar gălăgia și râsetele oamenilor era de nepătruns. I-am ascultat vocea în timp ce mă îndepărtam de ea, știind că n-o voi mai auzi vreodată. Tot ce speram era să o mai aud o dată râzând. Și-a râs și-am privit-o și m-am îndepărtat de acea piață și mi-am văzut de drum.