Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (3) – Artistul și adevărul

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu. – Sergiu R. Vonvea

Sunt înconjurat de adevăr. Adevăruri dulci și murdare. De adevăruri fermecătoare si solemne și de o noblețe dogmatică care mă îndeamnă să o îmbrățișez. Să o sărut. Mă ispitește, acest adevăr. Pentru că adevărul e o femeie. O femeie pe care orice filosof al lumii a încercat să o cucerească, și a înnebunit în înțelepciunea lui artistică care l-a lăsat perplex și fără de putere în fața absolutismului care e senzualitatea și complexitatea femeii, a adevărului. Privesc și zâmbesc minciunilor frumoase care încearcă să se cațere pe scara creată din rațiune, temându-se de consecințe. De căderea în abisul care este haosul. Iar scara mereu va coborî, și nu-mi va permite niciodată să ies din această groapă, săpată de mine, în care se află cunoștiința și pseudo-înțelepciunea care mă liniștește în aceste momente de cumpătă.
Femeia îmi zâmbește, iar atunci când noblețea pretinsă de-a mea metaforă îî curge pe buze precum un pahar hiperbolic care-mi permite să mă pierd în oaza înconjurată de palmieri și de prea necesară apă… Mă pierd. În tot și în nimic.

Ea m-a hrănit și iubit. M-a educat și maturizat. Ea, adevărul. Dar acest concept incert care în continuare este dezbătut dacă există sau nu, dacă e absolut sau subiectiv, dacă putem concepe ideea de un adevăr nobil și profund, exceptând acele momente critice în care animalul care e omul își găsește confortul într-o minciună cu buze cărnoase, ne privește cu o pereche de ochi albaștri și ne încurajează cu aripile ei.

Dar minciuna? Urâtă de unii, iubită de toți. Minciunea e piatra de temelie a păcatului paradoxal cu care se confrunta religiile lumii, precum și oamenii care sunt supușii acelor doctrini.

Eu fac parte din ceea ce am spus mai sus? E o întrebare irelevantă, deoarece răspunsul e clar și răspicat, complex și simplu și ireal.

Deci e minciună? Încerc să nu pun etichete, să nu mă ștampilez și semnez într-un contract cu viața care-mi va impozita gândurile libere, și conștiința îmi va fi încuiată într-o cutie din care încerc cu greu să ies.

Femeile sunt ființe emoționale, din acest motiv nici un bărbat nu le va putea înțelege în totalitate. Fie că al nostru Creator și-a pictat copodopera din nimic altceva înafară de o coastă, fie ele au evoluat dincolo de capacitățile spirituale și emoționale ale unui bărbat. Poate că de asta sunt atât de puțini bărbați artiști. Artiști în toate domeniile. Artiști care subliniază noblețea și sinceritea profundă ale vieții, prin moduri ușor visătoare și pline de o speranță care încă nu s-a aflat dacă e reală sau nu.

Iar noi, bărbații, suntem ființe logice. Iar bărbații care practică arta, și aici nu ma refer la o fotografie reușită, o arie cântată impecabil sau un puști de 21 de ani care se încearcă a fi ceva mai mult decât este. Nu. Aici vorbesc despre artiști. Artiștii care nu au definiție, și paradoxal, au un rol bine definit în societate, și poate, doar poate, sunt priviți dintr-un unghi și dintr-o privire divină a ceva ce nu se știe dacă există sau nu.

Se spune că artișii sunt cei care au moștenit talentul Entității care ne-a dat suflare. Se spune că artiștii sunt singurii care au o fărâmă din talentul lui Dumnezeu de a crea lumi, emoții, sentimente, trăiri. Sunt singurii care transformă o replică simplă dintr-o cafenea într-un citat ce va deveni mantra multor persoane. Sunt cei care iubesc mai mult și suferă mai mult. Care se luptă cu ei înșiși zi și noapte, încercând să-și găsească firul de ață care-i mai susține în aerul divin care e arta. În firul de păr, fie el blond, brunet, roz sau alb, care i se prezintă ca una dintre cele trei muze eterne: Poate Dumnezeu, poate diavolul, poate viața. Sau poate trei se îmbină sub o priveliște de invidiat și devine Ea.

Dar eu? Eu nu știu ce sunt. Un pseudo-artist? Artist într-adevăr? Sunt măcar un scriitor bun? Un muzician sau un șarlatan? Un damnat, sau un actor? Un afemeiat, sau un om care..iubește cum nu iubesc alții. Un nenorocit sau un tânăr confuz de trăirile superioare vieții, de artă. Un cinic relativ boem care iubește fugitiv, trecător. Iubește totul, și nimic. Simte prea mult deoarece nu simte nimic. Unul care le iubește pe toate și pe niciuna.

Sunt oare un artist în varful unui turn de gheață, înconjurat de muze mute? Înconjurat de gânduri de nedefinit. Sentimente de nedescris. Și un cinic rece care, o dată cu fiecare cuvânt scris, se îndepărtează tot mai mult de turma de animale care se numește societate și încearcă să se ridice deasupra lor. Poate prin aroganță, poate prin succes, sau poate prin trăsăturile mele exagerat de umane, iar viciile mele care-mi permit să țin sacii cu pene pe ai mei umeri, care par greutățile lumii. Poate sunt prea ambițios. Poate mă îndoiesc prea mult de mine. Poate, tot. Poate, nimic.

Cred că am aflat răspunsul acestor întrebări. O întrebare pe care mulți oameni care au trăit într-o vreme în care moralitatea și cultura era o alta. Într-o perioadă în care totul era mai ușor și dificil și poetic și romantic și ireal. Pentru că istoria e scrisă de învingători, iar omenirea va avea nevoie mereu de un final fericit. Până la urmă, unii folosesc acest argument pentru a explica fenomenul mondial care a schimbat lumea cum nimic nu a mai făcut-o și nimic n-o va mai face vreodată.

Probabil că ceea ce scriu acum va deveni irelevant, pierdut în documentele istoriei, asemenea predecesorilor mei. Hemingway credea că acest drum e unul singuratic și lung, care probabil că nu va avea nici un final, pentru că nu există unul. Nietzsche spunea că acest drum despre care vă vorbesc, și aceste întrebări primordiale, întrebate de un puști de 21 de ani care n-are idee cu ce se mânăncă viața, n-au nici un scop. Nici un sens. Ideea e că eu am găsit un răspuns. Bineînțeles că va fi contestat, și probabil că mi se va dovedi ca n-am dreptate. Dar până la urmă, daca adevărul e o noțiune subiectiva, nu există. Așadar, nici dreptatea universală nu există.

Răspunsul meu e:

Eu sunt tot ceea ce mă consideră lumea, iar lumea e tot ceea ce o consider eu.

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (2)

Adevărul e rareori pur și niciodată simplu. – Oscar Wilde

De ce? O întrebare ce te apasă, ce mă apasă, ce ne strivește. Ca o piatră. O piatră aruncată de forța divină ce se ascunde ca o umbră în cavitatea noastră craniană, conștiința. Alerg și fug și merg. Mă târăsc. Și tot n-ajung la un răspuns. Un răspuns care la rândul lui ar cere o altă întrebare. Și răspunzând la toate aceste întrebări, încerc să ajung la întrebarea finală. La piatra de temelie a conștiinței noastre. Iar aceasta e de negăsit. Poate ăsta e scopul nostru. Să ne învârtim în jurul unor întrebări fără răspuns, precum își urmărește un câine coada.

Sunt oare un artist? Sau doar un șarlatan? Un nenorocit care se ascunde în spatele imaginii de artist ca să-și scuze antisocialismul și cinismul în care se îngroapă tot mai adânc, cu fiecare an care trece. Oare mă acopăr cu pelerina de artist în viața socială, pentru a-mi oferi un sentiment roial? Pentru un moment să mă simt ca și cum aș avea sânge albastru? Să mă simt special? Să fiu urât și invidiat și dorit.

Sunt oare cu adevărat un artist? Sau tot ce sunt e un cinic care se asunde sub această mască socială, parcă perfect creată pentru scopul lui? Oare acele gânduri “artistice” sunt cu adevărat ale mele? Sunt naturale? Sau sunt crescute artificial de aditivii mei intelectuali, oferindu-mi produsul dorit pentru masele de necunoscători? Dar problema se ridică atunci când până și artiștii adevărați mă cred. Mă includ în grupurile lor sociale. Îmi cer opinii. Oare măcar atunci sunt cu adevărat artist? Sau sunt doar un intrus. Un intrus care are un singur scop: Să afle cum simte și iubește și trăiește un artist. Dar dacă reușesc să aflu asta, oare asta nu înseamnă că am devenit la rândul meu un artist? De fapt, o întrebare și mai bună ar fi: Ce înseamnă să fii cu adevărat un artist? Iar asta e o întrebare al cărei răspuns nu cred că există.

Arta nu poate fi definită, așadar nici un artist nu poate fi definit. Deci am să rămân cu această întrebare nerăspunsă până la sfârșitul zilelor mele, si poate atunci, doar atunci, voi afla.

În continuare am să vă las cu citatele pe care eu le simt cele mai apropiate de adevăr. Pe care le simt că rezonează cu mine.

Fiecare artist își înmoaie pensula în sufletul lui, și-și pictează propria natură în tablourile sale. – Henry Ward Beecher

Nu e nimic special când vine vorba de scris. Tot ce trebuie să faci e să te așezi la o mașină de scris, și să sângerezi. – Ernest Hemingway

 

Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința

Gândesc, deci exist. – Descartes

Și noi ca oameni tindem spre nemurire. Spre imortalitate. Vrem să fim apreciați. Vrem să fim ținuți minte. Vrem să nu fim uitați. De ce? Datorită orgoliului nostru exagerat de uman? Datorită aroganței noastre ca ființe ce s-au auto-proclamat cele mai inteligente de pe o planetă prea mică ca să conteze, dintr-un sistem solar minuscul, dintr-o galaxie nesimnificativă amestecată alături de alte galaxii într-un univers care are o dimensiune de neconceput? De ce vrem lucruri? De ce avem dorință? De ce vrem mereu mai mult? Mulțumirea nu se află în genomul nostru? Dar de ce căutăm mereu dreptatea? Și o întrebare mai bună ar fi: Ce e dreptatea?

Prea multe întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla vreodată. Dar asta nu înseamnă că ne vom opri din căutat. Dacă se face prin ceva omenirea distinsă, e prin asta. Prin ambiție. Prin curiozitate. Prin iubirea față de cunoaștere. Prin filosofie.

Stau și mă întreb dacă sunt un om bun. Un om cu adevărat bun. Un om decent. Un om de care o ființă divină ar fi mândră că l-a creat. Dar de ce vreau ca cineva să fie mândru de mine? Probabil pentru că simt nevoia de acceptare. Simt nevoia să aflu dacă fac ceea ce trebuie. Dacă duc o viață corectă. Dacă fac alegerile bune în viață. Dar realizarea că n-o sa aflu asta niciodată îmi stă pe umeri ca un sac, încet, încet îndoindu-mi coloana vertebrală, îndoindu-mi convingerile și tăria de caracter. Și cred că încet, încet devin corupt de moralitatea din ziua de azi. De zona gri ce se pare că a început să acopere binele si răul, albul și negrul.

Iar asta mă face să mă întreb din nou: Sunt un om cu adevărat bun?

Sergiu Vonvea: Secretul Fericirii

Fericirea. Un cuvânt atât de ambiguu. Am început să scriu despre fericire, dar nu sunt sigur că pot. Pentru că nu știu ce e. Majoritatea lumii crede ca e țelul nostru în viață, dar nu e atât de ciudat că majoritatea dintre noi nu-l ating? De ce? Pentru că e intangibil? De neatins? Eu unul am căutat-o. Zău că am căutat-o. În muzică, în literatură, în sutiene și craci lungi alături de nopți nedormite. În veri petrecute la munte, în pace și liniște. Cu familia. Sau singur. În fundul paharului, sau în scrumul țigării. Am atins-o? Cred. Cred că da. Uneori. În unele nopți nedormite și în unele după-amiezi de vară, stând întins într-o pădure. Singur. Doar eu și iarba și umbrele pomilor. Clipind și respirând și zâmbind ca prostul. De ce? Nu-mi amintesc. Dar cred că eram fericit.

Nu lăsăm fericirea să ne găsească pe noi. Ceea ce nu înțelegem e că fericirea e soră cu dragostea și verișoară cu suferința. Sunt din aceeași familie. O familie pe care oricât ai căuta-o, oricât ai suna-o că vrei să mergi într-o duminică în vizită la un grătar, nu răspunde. Nu răspunde până când vede că renunți. Până când vede că te rezumi la prietenii tăi de încredere, cei pe care îi ai deja. Abia atunci te caută. La fel ca o tipă instabilă emoțional, sau un tip cu probleme de încredere. Doar când știe că te pierde te caută, pentru că în acel moment meriți riscul de a-l refuza. Dar doar în acel moment.

Am putea spune că e o reacție chimică, ușor comparabilă cu orgasmul, sau dacă risc să fiu huiduit și înjurat, cu dragostea. Dopamină, serotonină, nu intru în detalii că nu sunt o carte de bio-chimie. Nu am mai făcut bio sau chimie dintr-a 10-a, așa că-ți dai seama că sunt puțin depășit. Nu știm ce e, dar o căutăm cu disperare. Așa că nu mai căuta. Savurează gustul amar al suferinței și îmbrățișează-ți tristețea. Și așteaptă. Poate după următorul colț îți va zâmbi fericirea.

 

Sergiu Vonvea: În căutarea adevărului

Nu există un singur lucru adevărat. Totul este adevărat. – Ernest Hemingway

Dar dacă nu e? Dacă nimic nu e adevărat?

Sinceritatea e un viciu în ziua de azi. Deși toți suferim de dependența noastră de adevăr, și îl căutăm pretutindeni, avem impresia că nu ne putem permite să oferim celorlalți doza pe care o râvnesc atât de mult. Ne ghidăm după un sistem moral defect, influențat de religie, mass-media și cercurile sociale. Până la urmă, când doi îți spun că ești beat, dute și te culcă. Dar adevărul e că nu există ceva concret. Nu există un adevăr pur. Doar interpretări. Modificările noțiunii de moralitate pe care o avem fiecare dintre noi. De mici suntem indoctrinați în lupta dintre bine și rău. Alb și negru. Dar dacă nu e deloc așa? Dacă adevărul are culoarea gri? Fiind o metaforă pentru materia de o culoare asemănătoare dinăuntrul căpșorului nostru? Dar dacă nu există adevăr? Cum spuneam mai devreme, există doar interpretări ale sale. M-ai putea acuza de nihilism, și nu te-aș putea contrazice. Cinic sunt, asta îți spun de pe acum. Dar am să-ți mai spun ceva. Adevărul nu e nimic altceva decât o minciună elaborată cu scopul de a da justiției un sens. Un sentiment bun. Ceva care te face să te simți bun, corect, moral.

Dar ce e imoral? Eu am credința că e moral ceea ce mă face să mă simt bine, iar imoral ceea ce mă face să mă simt rău. Dar de ce mă simt rău? Pentru că am fost crescut să cred că anumite lucruri sunt rele. La fel cum i-ai spune caca unui bebeluș care umblă cu ceva ce nu are voie. La fel cum i-ai spune nu unei tipe cu prieten. Doar e imoral să te culci cu femeia altuia, nu?

Suntem suma alegerilor noastre. Și asta ne definește ca oameni. Iar alegerile pe care le-am făcut ne-au făcut să simțim. Al dracu sentimente. Da, ne-au făcut să simțim. Am simțit rușine, dezamăgire, fericire, mândrie, dreptate. De ce am scris ultima oară dreptate? Pentru că sentimentul de dreptate e influențat pe deplin de toate celelalte sentimente.

Toți avem nevoie de doza noastră de adevăr. De sinceritate. De acest viciu blestemat care ne damnează pe toți la egoism și nefericire. Toți avem nevoie de ceva ce nu există. Și ne vom petrece toată viața în căutarea sa. Vom plânge și vom râde și vom suferi și ne vom îndrăgosti. Vom pierde și vom câștiga și vom muri căutând ceva ce nu există. Adevărul.