Regele a murit! – Un elogiu adus Regelui Mihai

A zâmbit și a plecat, izgonit în lume,
Și-un roșu rece ne-a cuprins, construind ruini,
Iar ca popor noi am uitat, în timp, mărețe nume.
Și pe-un tron însângerat, stă coroana lui de spini.

Ce-i onoarea și mândria, noțiuni de mult uitate,
Demnitatea și furia, nobile într-un regat sfârșit,
Trist e omul făr’ de nume, cu mâinile legate,
De-un respect inexistent și-un pumnal stropit.

Unde-i sabia cea de veghe, ce distruge și unește,
Ce împarte și ajută, ce inspiră-n noi dreptate?
Îngropată-n mâna ruptă a unui regat sfârșit,
Ce se vrea a fi cunună peste-un rege adormit.

Nu e rege, nu-i regină, și-o s-apună al țării astru,
Iar nebunii au fugit, ascunși într-un palat de lege,
Dar la poalele unui sfârșit, ninge peste-un sânge albastru.
Și pionii plâng, ciobiți, peste-un trup de rege.

Iar coroana-nsângerată, veghează peste tron, o lume.
Și pe-un coridor tăcut, fuge-un cavaler grăbit,
C-o sabie-n mână, pe buză-i tremură un nume.
Intră-n sală și declară :”Regele a murit!”

 

 

Reclame

Sergiu Vonvea: Minte-mă

Strecoară-n sufletu-mi surâsul tău cald,
Și minte-mă atunci când cu sufletu-ți zâmbesc.
Minte-mă frumos în nopți cu cerul de smarald,
Și minte-mă că știi cât te iubesc.

Minte-mă cu râsu-ți cristalin,
Și sărută-mă în clipe de beție,
Nemuritor devin sub zâmbetu-ți calin.
Zâmbește-mi și-am să-ți cred minciuna pe vecie.

Și sub plapuma-negrită ce-i noaptea cu lună,
Îmi juri minciuni cu amor parfumate,
Și amăgit sunt de o veleitară cunună,
Îngenunchiat sunt de-o falsă, minunată, jumătate.

Minte-mă frumos căci știi cât te iubesc,
Luna-ți e complice în a dragostei minciună.
Și iluzii îți sunt buzele ce mă ispită și-mi zâmbesc,
Minte-mă că mă iubești, sub veșnicul clar de lună.

Sergiu Vonvea: Cabana

Focul din șemineu trosnea și plângea,
Iar sentimentul din pieptul meu îi cânta armonia.
Lacrimile cerului de pe geamurile cabanei,
Îmi plângeau de milă, și-mi răneau mândria.

Țigara mi-am aprins-o în flăcările triste,
Și furtuna de-afară părea că nu mai trece.
De-a fulgerului voce mă ascundeam.
Și căldura sufletului din șemineu mă găsea rece.

Cu lacrimi vișinii, uscate-mi pătam obrazul,
Și inima o ștergeam cu degete-nghețate.
Geamul ud de plânset se crăpa încet,
Iar ploaia-mi amintea de multe nume uitate.

Tremurând și spart m-am apropiat de foc,
Și adânc în piept mi-am simțit uimirea.
Buza-mi dorea cu înflăcărare să fie arsă.
Pentru că oglindită în el îmi zăream iubirea.

Sergiu Vonvea: Dimineața rece

Dimineața rece, părul ciufulit,
Înnorat, cafea, țigară.
Te priveam amăgit.
Îți zâmbeam pripit.
Visând la tine, la aseară.

Seara târziu, beat, ciufulit
Ceață, vin, nu mă pot abține.
Te priveam îndrăgostit.
Îți zâmbeam tâmpit.
Visând la tine, la mâine.

Dimineața devreme, rece, ciufulit,
Întuneric, viciile preferate, de ce m-aș mai abține..
Te priveam visând la ieri, încă-ndrăgostit,
Și îți zâmbeam răscolit,
Sperând, la mâine..

Sergiu Vonvea: Ochii nu mint niciodată

Iubitul e atât de scurt,
Și mult prea lung e uitatul.
Am întrebat-o „cine ai fost,
Înainte să fi avut inima frântă?”
A tăcut, și m-a privit.
Dar ochii nu sunt tăcuți niciodată.
Și era așa de curajoasă și de tăcută,
Încât am uitat că suferă.
Și-a zâmbit, o dar ce zâmbet avea.
Trist și timid și-nflăcărat era.
Dar ochii nu mint niciodată.

Și-a ei privire m-a pătruns,
Și-a plesnit ceva în mine.
Mi-am șoptit „Curaj, inimă dragă.”
Și am zâmbit pericolului din ochii ei.
Am privit-o și-am văzut un înger de marmură.
Așa că l-am sculptat până l-am eliberat.

Și mi-am dorit să mor înainte de a iubi o altă femeie,
Dar am iubit și n-am murit.
Iar atunci când închid ochii, încă-i văd chipul frumos.
Gura-i era poetă în timp ce zâmbetu-i era poezie.
Și nu pot să dorm pentru c-o văd, așa că scriu.
M-a rugat s-o uit, dar niciodată n-am știut cum.
Cum aș putea să-i uit părul sărutat de soare,
Sau ochii înecați în mare.
Cum aș putea să-i uit zâmbetul trist,
Sau privirea ce nu-i era tăcută niciodată.

Și-am privit-o așa cum oamenii privesc stelele căzătoare.
Și mi-am șoptit o dorință.
Fie ca oamenii să-i vadă galaxia dinăuntrul ochilor ei,
Și nu doar frumusețea.
Eu îi mulțumesc, și mereu o voi face.
Ea mi-a făcut cadou arta poeziei.
Și m-a învățat că ochii nu mint niciodată.

Sergiu Vonvea: Zâmbet copilăresc (Poezie)

„Te iubesc” îmi șoptești,
În timp ce-l ții de mână.
Cu sufletu-mi în buzunar ești,
Iar tu-n piept păstrezi o lună.

Zâmbetu-ți copilăresc,
Vocea-ți făr’ de accent,
Cuvintele-ți dulci și amare,
Mă înnebunesc încet.

Efemer și fragil,
E al romanului pretext.
Aflat-am eu recent, târziu.
Din al tău poetic text.

Dar pe cât de efemeră-i ea,
În pieptu-mi ai să-mbătrânești încet.
Și zâmbetu-ți copilăresc,
Și vocea-ți făr’ de accent.

Sergiu Vonvea: Suflet Născut Toamna (Poezie)

O ploaie de frunze cădea pe mine,
Când te-am văzut prima oară.
Iubite-am atunci și iubită rămâi,
De mine, de frunze și de toamnă.

Deși mâinile-ți erau reci,
În piept păstrai primăvara.
Privite-am atunci și privită rămâi,
Pentru că-n ochii tăi îmi zâmbea vara.

Vinul îl bei sub frunze de aur,
Și sufletul ne curge-n șoapte.
Muză mi-ai fost și muză-mi rămâi,
Când îți scriu rânduri, târziu în noapte.

Șuieră vântul și iarna-i aproape,
Dar zâmbetul tău topește zăpada.
Pentru că minune ai fost și minune rămâi,
Tu, suflet născut toamna.