Sergiu Vonvea: Minte-mă

Strecoară-n sufletu-mi surâsul tău cald,
Și minte-mă atunci când cu sufletu-ți zâmbesc.
Minte-mă frumos în nopți cu cerul de smarald,
Și minte-mă că știi cât te iubesc.

Minte-mă cu râsu-ți cristalin,
Și sărută-mă în clipe de beție,
Nemuritor devin sub zâmbetu-ți calin.
Zâmbește-mi și-am să-ți cred minciuna pe vecie.

Și sub plapuma-negrită ce-i noaptea cu lună,
Îmi juri minciuni cu amor parfumate,
Și amăgit sunt de o veleitară cunună,
Îngenunchiat sunt de-o falsă, minunată, jumătate.

Minte-mă frumos căci știi cât te iubesc,
Luna-ți e complice în a dragostei minciună.
Și iluzii îți sunt buzele ce mă ispită și-mi zâmbesc,
Minte-mă că mă iubești, sub veșnicul clar de lună.

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Cabana

Focul din șemineu trosnea și plângea,
Iar sentimentul din pieptul meu îi cânta armonia.
Lacrimile cerului de pe geamurile cabanei,
Îmi plângeau de milă, și-mi răneau mândria.

Țigara mi-am aprins-o în flăcările triste,
Și furtuna de-afară părea că nu mai trece.
De-a fulgerului voce mă ascundeam.
Și căldura sufletului din șemineu mă găsea rece.

Cu lacrimi vișinii, uscate-mi pătam obrazul,
Și inima o ștergeam cu degete-nghețate.
Geamul ud de plânset se crăpa încet,
Iar ploaia-mi amintea de multe nume uitate.

Tremurând și spart m-am apropiat de foc,
Și adânc în piept mi-am simțit uimirea.
Buza-mi dorea cu înflăcărare să fie arsă.
Pentru că oglindită în el îmi zăream iubirea.

Sergiu Vonvea: Dimineața rece

Dimineața rece, părul ciufulit,
Înnorat, cafea, țigară.
Te priveam amăgit.
Îți zâmbeam pripit.
Visând la tine, la aseară.

Seara târziu, beat, ciufulit
Ceață, vin, nu mă pot abține.
Te priveam îndrăgostit.
Îți zâmbeam tâmpit.
Visând la tine, la mâine.

Dimineața devreme, rece, ciufulit,
Întuneric, viciile preferate, de ce m-aș mai abține..
Te priveam visând la ieri, încă-ndrăgostit,
Și îți zâmbeam răscolit,
Sperând, la mâine..

Sergiu Vonvea: Ochii nu mint niciodată

Iubitul e atât de scurt,
Și mult prea lung e uitatul.
Am întrebat-o „cine ai fost,
Înainte să fi avut inima frântă?”
A tăcut, și m-a privit.
Dar ochii nu sunt tăcuți niciodată.
Și era așa de curajoasă și de tăcută,
Încât am uitat că suferă.
Și-a zâmbit, o dar ce zâmbet avea.
Trist și timid și-nflăcărat era.
Dar ochii nu mint niciodată.

Și-a ei privire m-a pătruns,
Și-a plesnit ceva în mine.
Mi-am șoptit „Curaj, inimă dragă.”
Și am zâmbit pericolului din ochii ei.
Am privit-o și-am văzut un înger de marmură.
Așa că l-am sculptat până l-am eliberat.

Și mi-am dorit să mor înainte de a iubi o altă femeie,
Dar am iubit și n-am murit.
Iar atunci când închid ochii, încă-i văd chipul frumos.
Gura-i era poetă în timp ce zâmbetu-i era poezie.
Și nu pot să dorm pentru c-o văd, așa că scriu.
M-a rugat s-o uit, dar niciodată n-am știut cum.
Cum aș putea să-i uit părul sărutat de soare,
Sau ochii înecați în mare.
Cum aș putea să-i uit zâmbetul trist,
Sau privirea ce nu-i era tăcută niciodată.

Și-am privit-o așa cum oamenii privesc stelele căzătoare.
Și mi-am șoptit o dorință.
Fie ca oamenii să-i vadă galaxia dinăuntrul ochilor ei,
Și nu doar frumusețea.
Eu îi mulțumesc, și mereu o voi face.
Ea mi-a făcut cadou arta poeziei.
Și m-a învățat că ochii nu mint niciodată.

Sergiu Vonvea: Zâmbet copilăresc (Poezie)

„Te iubesc” îmi șoptești,
În timp ce-l ții de mână.
Cu sufletu-mi în buzunar ești,
Iar tu-n piept păstrezi o lună.

Zâmbetu-ți copilăresc,
Vocea-ți făr’ de accent,
Cuvintele-ți dulci și amare,
Mă înnebunesc încet.

Efemer și fragil,
E al romanului pretext.
Aflat-am eu recent, târziu.
Din al tău poetic text.

Dar pe cât de efemeră-i ea,
În pieptu-mi ai să-mbătrânești încet.
Și zâmbetu-ți copilăresc,
Și vocea-ți făr’ de accent.

Sergiu Vonvea: Suflet Născut Toamna (Poezie)

O ploaie de frunze cădea pe mine,
Când te-am văzut prima oară.
Iubite-am atunci și iubită rămâi,
De mine, de frunze și de toamnă.

Deși mâinile-ți erau reci,
În piept păstrai primăvara.
Privite-am atunci și privită rămâi,
Pentru că-n ochii tăi îmi zâmbea vara.

Vinul îl bei sub frunze de aur,
Și sufletul ne curge-n șoapte.
Muză mi-ai fost și muză-mi rămâi,
Când îți scriu rânduri, târziu în noapte.

Șuieră vântul și iarna-i aproape,
Dar zâmbetul tău topește zăpada.
Pentru că minune ai fost și minune rămâi,
Tu, suflet născut toamna.

Sergiu Vonvea: Ochi Albaștri (Poezie)

Un corb îi mușcă din inima pătată,
Și sângele vopsește viața din jur.
Încolăcită-i inima de crengi și de moarte,
Iar sufletu-i ascuns la ea în trup.

Cu pământul sub unghii dezgroapă trecutul,
Și-și vede fantomele zâmbindu-i din poză,
Un soare trist își face prezența,
Iar roua se prelinge încet pe o frunză.

Se îneacă-ntr-un ocean de lacrimi,
Și ispita o sărută.
Cu buze crăpate, însetate,
Cu inima-i de plumb, golită.

Murdar e el de sentimente,
Și-ntr-un păcat albastru se-neacă.
Sângeriu îi nisipul de sub el,
Și o privește iar, o ultimă dată.