Sergiu Vonvea: Muza din Cafenea

Scriam. Într-o cafenea care-mi oferea protecția și căldura atât de bine primită într-o seară ploioasă și rece de octombrie. O octombrie mult prea înnorată. Mult prea rece. Purtam un pulover roșu peste o cămașă albă, o pereche de blugi negri și ghete de aceeași culoare, iar inelele îmi străluceau în lumina lumânărilor și a laptopului. Un ceai roșu mă aștepta în ceașcă, dar aburii ce ies din el mă amenințau să nu-l gust. Culegeam cuvinte furate care se amestecau peste muzica liniștită din local, încercând să formez o poveste. Încercând să le dau viață acestor personaje alături de care împart căldura cafenelei.

Realizam cât de interesant e faptul că trec pe lângă zeci și sute de oameni zi de zi, dar acești oameni nu există. Există doar atunci când îi privesc. Când le aflu numele. Când le aflu povestea. Mecanica cuantică îmi susține ideea, aceasta explicând că atâta timp cât nu privim sau măsurăm un obiect sau o persoană, aceasta nu există. Iar eu voiam să-i creez. Să le dau o personalitate acestor ființe din acest local, din acest oraș. Să le dau viață.

Dar în acel moment sufeream de ceva cunoscut ca blocajul scriitorului, așa că am ieșit la o țigară.

Era frig și întuneric și ploua, iar oamenii fugeau dintr-o parte în alta, grăbiți. Iubeam ploaia. Da, era rece și incomfortabilă, dar mă liniștea cumva. Avea un oarecare farmec.

– Ai un foc? M-a întrebat o blondă. Scundă, cu părul prins la spate, purând o bluză verde și o pereche de blugi negri, încălțată cu niște ghete maro. Tremura sub paltonul mare și negru.

– Sigur, i-am răspuns în timp ce i-am aprins țigara. Ceva s-a aprins în mine când am privit-o în ochi, ochii ai căror culoare nu mi-o pot aminti. Era întuneric și ploua, așa că am o scuză.

Nu știu ce s-a aprins, sau de ce s-a aprins. N-am nici cea mai mică idee. N-am schimbat nici un alt cuvânt. Mi-a zâmbit cald sub o ploaie rece și a continuat să fumeze privind oamenii grăbiți de pe stradă. Nu aveam dispoziția necesară să vorbesc. Nu puteam vorbi. Am venit aici să scriu, nu să socializez. Iar dacă cumva ieșeam din acea stare de spirit mult prea necesară pentru a scrie, au revoir inspirație.

Așa că mi-am terminat țigara și m-am întors la laptop. Mi s-a părut extrem de ciudat faptul că am început să scriu instantaneu. Uitând pentru un moment de ceai și lumânare și oameni, de locul în care eram și de Timișoara, scriam.

N-am mai văzut acea blondă de atunci, dar dacă am s-o mai întâlnesc vreodată, am să-i mulțumesc. Ea s-a dovedit a fi muza de care aveam nevoie într-o seară ploioasă de octombrie.

Anunțuri

Sergiu Vonvea: A intrat pentru o cafea, a ieșit nemuritoare

13:52. Orașul zburdă de energie. Oameni ocupați, prea grăbiți să observe frumusețea zilei trec în dreptul ferestrei de lângă masa la care sunt așezat cu cafeaua și laptopul în față, într-o cafenea drăguță, undeva în Timișoara. Unii îl consideră un oraș frumos și mare și vechi, dar am întâlnit și cazuri rare care îl consideră urât. Părerea mea e că e complicat. Al dracu de complicat. Dar poate pur și simplu nu am simțul direcției.

Îmi beau cafeaua, aprind țigara și mă întorc cu privirea spre laptop, blocat în fața paginii de un alb prea orbitor. Oameni din diferite clase sociale vin în această cafenea draguță, de un verde proemient și parcă mereu prezent. De la oameni de afaceri, la studenți, la fel ca subsemnatul. De la neveste cu bărbatul plecat la muncă, curioase de ultima barfă, la puștoaice pregătite pentru un nou check-in. Oamenii vin și pleacă, iar eu stau nemișcat, blocat în fața paginii albe nepângărite de nici un cuvânt, analizând și observând și fumând, privind aceste potențiale personaje pentru cartea mea. Dar nimic. Nimeni nu îmi oferă nimic interesant.

Asta până când un înger îmbrăcat în negru și alb se așează la o masă. Singură, deloc curioasă de lumea din jur. Nu mă observă în spatele laptopului, dar eu o observ. Are un păr negru ca pana corbului, și un chip inocent de pervers. Ochii nu-i văd, dar sunt aproape sigur că sunt cel puțin la fel de interesanți ca restul ei. Vreau să-i găsesc îngerului un loc în ea, în poveste. Pentru că mă intrigă. Mă intrigă și mă provoacă și mă face să gândesc. Iar eu am întâlnit prea puține femei care m-au făcut să gândesc ca să nu apreciez raritatea ei. Dar ea s-a așezat în așa fel încât să vadă ușa, iar acum realizez că ea așteaptă pe cineva. Așa că mă întorc la pagină, și încep să scriu. Dar de fapt nu scriu, pentru că povestea se scrie singură. Se conturează totul. Localul, personajele, ideea esențială.  Mai ridic o dată ochii spre ea, luând o gură din cafeaua mea amară ca un adevăr șoptit la momentul nepotrivit și mă lovește. Un citat din scriitorul meu preferat îmi vine în gând. Te-am văzut, și de-acum ești a mea, indiferent pe cine aștepți și chiar dacă n-o să te mai văd vreodată. Ești a mea și tot Parisul e al meu, iar eu sunt al acestui caiet și al acestui creion. Deși Timișoara nu e nici pe departe Paris, mi-am regăsit gândurile în acest citat.

Apoi mă întorc iar la scris, dar acum povestea nu se mai scrie singură. Așa că mă scufund în ea și o las să mă ducă unde vrea ea, și așa am uitat că am curs și nu mi-am mai aprins o țigară și m-am săturat fără să-mi dau seama de cafea. Dar când îmi ridic iar privirea, îngerul meu e nicăieri. A zburat. Iar eu sunt trist.

Mă pun să citesc povestirea, văd imortalizarea fetei și zâmbesc. Chiar dacă doar pentru un moment. Zâmbesc și sper că atunci când cineva va citi această poveste, va zâmbi la fel. Va zâmbi știind că o fată care a intrat într-o cafenea drăguță și verde din Timișoara doar pentru o cafea, a ieșit nemuritoare.