Sergiu Vonvea: O Baladă Îngenuncheată (Poezie)

Într-un apus de vară mă găsesc,
Metaforă-ntr-o poezie mută,
Și zâmbesc, și o privesc,
Pe ea, o hiperbolă tăcută.

Cu ochi murdăriți de artă,
Scriu refrenul proștilor,
O baladă îngenuncheată,
De dragostea martirilor.

Încoronat sunt de ei,
De cei cu inimile frânte.
Și-ncolăcită-mi stă inima în trupul ei,
Sângerând încet pe spini și pe petale rupte.

Și-ntr-un apus de vară mă găsesc,
Îndrăgostit de dragoste,
Cu ochi uzi de artă caut, și privesc,
O metaforă pierdută-n noapte.

Anunțuri

Sergiu Vonvea: Era ea

M-am trezit înecat într-un păr șaten și gâdilat de șuvițe blonde. Am deschis ochii și o pereche de ochi ciocolatii îmi zâmbeau, iar eu le-am zâmbit înapoi. Era frumoasă.

Am tras-o mai aproape și i-am șoptit neața, în timp ce-n aer încă simțeam parfumul ei. Zâmbeam. Avea tenul fin ca o ploaie de vară. Mi-a răspuns cu o jumătate de gură, și m-a pupat pe obraz. Era somnoroasă.

Am continuat să o privesc câteva banale secunde și am sărutat-o. Buzele ei ispite-mi erau. Iar apoi i-am sărutat umărul dezgolit. A chicotit și s-a ascuns sub plapumă. Era gâdiloasă.

M-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre-a mea cămașă rezemată de-un spătar de scaun. Am luat-o și mi-am făcut drum spre bucătărie. Spre-a mea țigară și cafea. Și m-am gândit. La ea și la mine și la cafea. La ziua ce mă aștepta, precum și la seara care-mi zâmbea din urmă. Și meditând în acea bucătărie din acea garsonieră, îndreptat spre priveliștea pe care mi-o oferea acel geam de la etajul petru, m-a lovit o-ntrebare pe care nu credeam c-am să mi-o mai pun vreodată. Așa că am zâmbit, realizând că tocmai îmi devenise ceva. Era muză.

Și-am auzit o voce caldă în timp ce inspirația îmi zâmbea lângă ușă. Era ea.

Sergiu Vonvea: Convorbiri cu conștiința (2)

Adevărul e rareori pur și niciodată simplu. – Oscar Wilde

De ce? O întrebare ce te apasă, ce mă apasă, ce ne strivește. Ca o piatră. O piatră aruncată de forța divină ce se ascunde ca o umbră în cavitatea noastră craniană, conștiința. Alerg și fug și merg. Mă târăsc. Și tot n-ajung la un răspuns. Un răspuns care la rândul lui ar cere o altă întrebare. Și răspunzând la toate aceste întrebări, încerc să ajung la întrebarea finală. La piatra de temelie a conștiinței noastre. Iar aceasta e de negăsit. Poate ăsta e scopul nostru. Să ne învârtim în jurul unor întrebări fără răspuns, precum își urmărește un câine coada.

Sunt oare un artist? Sau doar un șarlatan? Un nenorocit care se ascunde în spatele imaginii de artist ca să-și scuze antisocialismul și cinismul în care se îngroapă tot mai adânc, cu fiecare an care trece. Oare mă acopăr cu pelerina de artist în viața socială, pentru a-mi oferi un sentiment roial? Pentru un moment să mă simt ca și cum aș avea sânge albastru? Să mă simt special? Să fiu urât și invidiat și dorit.

Sunt oare cu adevărat un artist? Sau tot ce sunt e un cinic care se asunde sub această mască socială, parcă perfect creată pentru scopul lui? Oare acele gânduri “artistice” sunt cu adevărat ale mele? Sunt naturale? Sau sunt crescute artificial de aditivii mei intelectuali, oferindu-mi produsul dorit pentru masele de necunoscători? Dar problema se ridică atunci când până și artiștii adevărați mă cred. Mă includ în grupurile lor sociale. Îmi cer opinii. Oare măcar atunci sunt cu adevărat artist? Sau sunt doar un intrus. Un intrus care are un singur scop: Să afle cum simte și iubește și trăiește un artist. Dar dacă reușesc să aflu asta, oare asta nu înseamnă că am devenit la rândul meu un artist? De fapt, o întrebare și mai bună ar fi: Ce înseamnă să fii cu adevărat un artist? Iar asta e o întrebare al cărei răspuns nu cred că există.

Arta nu poate fi definită, așadar nici un artist nu poate fi definit. Deci am să rămân cu această întrebare nerăspunsă până la sfârșitul zilelor mele, si poate atunci, doar atunci, voi afla.

În continuare am să vă las cu citatele pe care eu le simt cele mai apropiate de adevăr. Pe care le simt că rezonează cu mine.

Fiecare artist își înmoaie pensula în sufletul lui, și-și pictează propria natură în tablourile sale. – Henry Ward Beecher

Nu e nimic special când vine vorba de scris. Tot ce trebuie să faci e să te așezi la o mașină de scris, și să sângerezi. – Ernest Hemingway

 

Sergiu Vonvea: Tot iubită te găsesc (Poezie)

Profesie-ți e minciuna,
Când spui „te iubesc” pe-a lumii scenă.
Și cum teatrul ți-e la îndemână, sunt confuz.
Care-i adevăr? Care-i minciună?

M-ai spart și împrăștiat în lume.
Și-o inimă împietrit-am avut.
Dar ceva din tine mi-a rămas,
Un țăruș sau un sărut.

Și-o eternitate mai târziu,
Tot iubită te găsesc.
De mine, de public și de alții.
Și tresar când te zăresc.

Numele-ți este arma,
Ce zi de zi mă siluește.
Dar însângerat și șchiopătând,
Când îl aud, zâmbesc orbește.

Sergiu Vonvea: Ochii nu mint niciodată

Iubitul e atât de scurt,
Și mult prea lung e uitatul.
Am întrebat-o „cine ai fost,
Înainte să fi avut inima frântă?”
A tăcut, și m-a privit.
Dar ochii nu sunt tăcuți niciodată.
Și era așa de curajoasă și de tăcută,
Încât am uitat că suferă.
Și-a zâmbit, o dar ce zâmbet avea.
Trist și timid și-nflăcărat era.
Dar ochii nu mint niciodată.

Și-a ei privire m-a pătruns,
Și-a plesnit ceva în mine.
Mi-am șoptit „Curaj, inimă dragă.”
Și am zâmbit pericolului din ochii ei.
Am privit-o și-am văzut un înger de marmură.
Așa că l-am sculptat până l-am eliberat.

Și mi-am dorit să mor înainte de a iubi o altă femeie,
Dar am iubit și n-am murit.
Iar atunci când închid ochii, încă-i văd chipul frumos.
Gura-i era poetă în timp ce zâmbetu-i era poezie.
Și nu pot să dorm pentru c-o văd, așa că scriu.
M-a rugat s-o uit, dar niciodată n-am știut cum.
Cum aș putea să-i uit părul sărutat de soare,
Sau ochii înecați în mare.
Cum aș putea să-i uit zâmbetul trist,
Sau privirea ce nu-i era tăcută niciodată.

Și-am privit-o așa cum oamenii privesc stelele căzătoare.
Și mi-am șoptit o dorință.
Fie ca oamenii să-i vadă galaxia dinăuntrul ochilor ei,
Și nu doar frumusețea.
Eu îi mulțumesc, și mereu o voi face.
Ea mi-a făcut cadou arta poeziei.
Și m-a învățat că ochii nu mint niciodată.

Sergiu Vonvea Portretul unei străine

Am văzut-o pe o terasă în mijlocul unei piețe. Era o piață fermecătoare, iar atunci când era soare uitai unde erai și în piept aveai un sentiment cald dar necunoscut. Avea un farmec de Viena, piața asta. Clădirile reconstruite, pavajul și gazonul și statuia te implorau să le privești. Să le adori. Dar cum să le adori pe ele când în fața mea era ea. Străina.

Eram pe terasă, iar soarele, un soare mult prea puternic de februarie, îmi păstra cafeaua caldă. N-aveam nici un pix și nici o foaie. Voiam să analizez, nu să creez. Tot ce aveam era cafeaua mea neagră și pachetul de țigări și-o brichetă. În buzunar abia aveam destul cât să-mi plătesc consumația. Mă simțeam atât de student. Eram cu cafeaua la buze când am avut impresia că văd ceva ce merită privit. Și așa a fost. La o masă de mine era o necunoscută. Avea în păr razele soarelui și întunericul nopții. Iar în ochii ei îmi zâmbea o pajiște fără sfârșit. Nu era cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem, dar era mai frumoasă decât majoritatea. C-o cămașă suflecată și-o brățară argintie pe mână își savura cafeaua. Singură nu era, dar adevărul e că nu m-am obosit să-l privesc pe el. Ea îmi cerea să o văd. Și am văzut-o. Era genul de femeie care deși nu ar avea absolut nimic, ți-ar frânge inima doar cu vocea ei. Și nu m-ar fi deranjat să am o inimă frântă atâta timp cât ea ar fi avut grijă de ea.

Zâmbea și râdea și era plină de viață. Cu un ten sărutat de soare și cu buzele de culoarea vinului era. Și deși n-o cunoșteam, puteam să jur că e unică. Am privit multe femei, dar pe puține le-am văzut. Avea o voce caldă și adevărată și zâmbetu-i era autentic și natural. Arăta bine pe ea zâmbetul. Tot ce puteam să sper e că el va continua s-o facă să zâmbească.

După ce mi-am terminat cafeaua și câteva țigări și am plătit, m-am ridicat de la masă. Pașii îmi erau grei și răsunau puternic pe pavajul de piatră, dar gălăgia și râsetele oamenilor era de nepătruns. I-am ascultat vocea în timp ce mă îndepărtam de ea, știind că n-o voi mai auzi vreodată. Tot ce speram era să o mai aud o dată râzând. Și-a râs și-am privit-o și m-am îndepărtat de acea piață și mi-am văzut de drum.

Sergiu Vonvea: Zâmbet copilăresc (Poezie)

„Te iubesc” îmi șoptești,
În timp ce-l ții de mână.
Cu sufletu-mi în buzunar ești,
Iar tu-n piept păstrezi o lună.

Zâmbetu-ți copilăresc,
Vocea-ți făr’ de accent,
Cuvintele-ți dulci și amare,
Mă înnebunesc încet.

Efemer și fragil,
E al romanului pretext.
Aflat-am eu recent, târziu.
Din al tău poetic text.

Dar pe cât de efemeră-i ea,
În pieptu-mi ai să-mbătrânești încet.
Și zâmbetu-ți copilăresc,
Și vocea-ți făr’ de accent.